Dictionar stilistic

 

Afereza

Afereza constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete de la începutul unui cuvânt.

Ex.: ’nalt, ’ngrămădeală

 

Alegoria (gr.allegoria = vorbire figurată)

Figură de stil alcătuită dintr-o înşiruire de metafore, comparaţii, personificări, formând o imagine unitară în care poetul sugerează noţiuni abstracte prin intermediul concretului.     Alegoria este frecvent folosită în fabule, poeme, epopei.

Ex.: „ Într-o grădină,

Lîng-o tulpină,

Zării o floare ca o lumină,

S-o tai, se strică;

S-o las, mi-e frică

Că vine altul şi mi-o ridică.”

( Ienăchiţă Văcărescu)

În balada „ Mioriţa”, de exemplu, portretul ciobănaşului este realizat printr-o succesiune de metafore care formează o imagine unitară, dar nu constituie o alegorie, întrucât nu concretizează o noţiune abstractă, ci se menţine la nivelul concretului. În schimb, moartea prezentată ca o nuntă e o amplă alegorie, deoarece reprezintă o trecere de la un nivel abstract( ideea integrării în univers) la altul concret( nunta) prin intermediul unui şir de metafore şi personificări.

 

Aliteraţia ( lat. al + litera = repetarea aceleiaşi litere)

Figură de stil sonoră ce constă în repetarea unor consoane din rădăcina cuvântului pentru a obţine un efect eufonic, o armonie imitativă.

Joc de consoane, opus asonanţei, care e jos de vocale.

Ex.: „ Prin vârfuri vântul viu vuia”

( G. Coşbuc, Nunta Zamfirei)

„Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie”

( M. Eminescu, Scrisoarea III)

 

 

Anacolutul

Anacolutul este o construcție gramaticală greșită, ce ilustrează lipsa de cultură sau lipsa de logică ale unor enunțuri formulate de unele persoane.„

Ex.: „Dați-mi voie! Dați-mi voie! (…) Din doua una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar sa nu se schimbe nimica, ori sa nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele esențiale. Din această dilemă nu puteți ieşi… Am zis!”

(O scrisoare pierdută, I.L.Caragiale)

 

Anafora

Constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în propoziție și a unor propoziții în frază, pentru a accentua o anumită idee.

Ex.: Era casa pe care și-o dorise din copilărie, casa pe care o visase de atâtea ori, casa pe care de atâtea ori o desenase, casa perfectă; casa pe care nu și-o putea însă permite

 

Anadiploza

Care constă în reluarea ultimei părți dintr-o propoziție în propoziția următoare.

Ex.: Au năpustit în biroul directorului angajații, angajați care nu și-au primit salariile de trei luni.

 

Antanaclaza

Care permite realizarea unor jocuri de limbaj prin repetarea unui cuvânt, figură de stil bazată pe polisemie și omonimie.

Ex.: În acestă problemă ar trebui să arate că este moț și nu cu moț.

 

 

 

Antiteza ( gr. anthitesis = opoziţie)

Figura de stil care constă în opoziţia dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, situaţii menite să se reliefeze reciproc. Opoziţia poate fi la nivelul a două cuvinte, personaje, fapte, idei, obiecte, fenomene sau la nivelul unei opere întregi. La Bruyere definea antiteza ca o opoziţie a două adevăruri ce se luminează unul pe altul.

Ex.: „ Bun şi rău, sceptic şi cucernic, milos şi crud, temerar şi fricos[…].”

( Al. Vlahuţă)

În „ Noapte de decemvrie”, de Al. Macedonski avem antiteză la următoarele nveluri: personaje: emirul/drumeţul pocit; acţiune: drumul drept/drumul ocolit; aspiraţie: idealul/lipsa de ideal; simbolistică: omul superior/omul comun.

În „ Scrisoarea I”, de M. Eminescu, găsim antiteza dintre bătrânul dascăl, simbol al geniului şi, de cealaltă parte, societatea mechină şi mediocră.

În „ Ciocoii vechi şi noi” de N. Filimon, personajele se împart în două categorii: bune şi rele, dci sunt caracterizate în antiteză: Andronache Tuzluc/ Banul C. ; domnitori fanarioţi ( Caragea) / domnitori pământeni ( Tomşa).

În poemul „ Luceafărul” şi în balada „ Riga Crypto şi lapona Enigel” avem aceeaşi temă( omul superior) construită pe antiteza dntre lumea ideală definită prin raţiune / lumea comună caracterizată de sentimente efemere.

 

Apocopa

Constă în căderea unui sunete sau grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt.

Ex.: „copilu’, săru’ mâna”.

 

 

 

Aposiopeza

Aposiopeza este procedeul de întrerupere a enunțului, parte omisă fiind considerată de prisos sau subînțeleasă.

Ex.:Banca i-a anunțat de furtul din conturi. Cine însă le va da banii înapoi…

 

Apostrofa

Apostrofa este o întrerupere a expunerii în care vorbitorul adresează unui interlocutor (prezent sau absent) o întrebare, afirmație sau exclamație.

Ex.:Campania lor a avut rezultate foarte bune, dar cred oare domnii directori ai companiei că ne pot minți pe față?

 

Asident

Asidentul constă în suprimarea conjuncțiilor coordonatoare dintre cuvinte sau dintre propoziții.

Ex.:Toți, politicieni, manifestanți, polițiști, au cântat împreună până au răgușit.

 

Asonanţa ( lat. ad + sonare = la + a suna )

Figură de stil sonoră ce constă într-o repetiţie vocalică în cadrul aceleiaşi secvenţe lingvistice.

Ex.: „ Trece veacul desfrânat,

Trec anii cu roata

Fug vremile ca umbra şi

nici o poartă

A le opri nu poate.”

( M.Costin, Viaţa lumii)

 

Brahilogia

Brahiologia constă în evitarea reluării în enunț a unor termeni exprimați anterior.

Ex.:Unii studenți au lipsit de la conferință, alții au fost prezenți și foarte activi.

 

Comparaţia ( comparatio = asemănare, stabilire)

Este una dintre cele mai frecvente figuri de stil şi consta în alăturarea a doi termeni cu scopul de a li se releva trăsăturile asemanatoare, care trebuie să fie noi şi surprinzătoare, spre a asigura originalitatea şi putere sugestivă a acestei figuri de stil.

Originalitatea, care devine criteriul principal de apreciere a acestei figuri de stil în operele literare, poate fi realizată în următoarele tipuri de comparaţii, determinate de natura termenilor care se compară:

-          un termen concret cu altul tot concret:

Ex.: „ Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic.”

( M.Eminescu,Călin-file din poveste)

-          un termen abstract cu altul concret:

Ex.: „ Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri”.

( M.Eminescu, Trecut-au anii…)

-          un termen concret cu unul abstract:

Ex.: „ Soarele rotund şi palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.”

( V.Alecsandri, Iarna)

-          un termen abstract cu altul abstract:

Ex.: „ Anii tăi se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri.”

( M.Eminescu, O, rămâi)

Expresivitatea unei comparaţii este şi în funcţie de caracterul cât mai diferit al domeniilor din care provin termenii ei. Iată câteva elemente de relaţie: „ca”, „ precum”, „ asemenea”, „întocmai ca” ş.a.

 

Elipsa ( gr.elleipsis = lipsă, omisiune)

Figură de stil gramaticală rin care se omit dintr-un context termeni care se subînţeleg.

Poeţii simbolişti şi ermetici utilizează elipsa:

„ Suflete-n pătratul zilei se conjugă

Paşii lor sunt muzici, inimiele-rugă.”

Într-o naraţiune, elipsa reprezintă omisiunea unui eveniment sau a unei perioade din acţiune. Elipsa la nivelul relaţiei istorie-discurs(acţiune-povestire) are rolul de a comprima firul narativ, permiţând scriitorului să se opreascăla perioadele cele mai însemnate.

Ex.: „ Toate steteau în loc, numai Făt –Frumos mugea mereu, urmărind cu cântecul dorul inimii lui… Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, căzând, se izbi de o poartă de aramă…”

( M.Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă)

 

Enumeraţia ( lat. enumeratio = înşirare)

Figură de stil care constă în înşiruirea unor termeni de acelaşi fel sau purtători ai unor sensuri apropiate în context, înşiruire care conduce la amplificarea ideii exprimate.

Ex.: „ Ia eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolul ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le.”

( M.Eminescu, Revedere)

„ şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte.”

( L.Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)

„ Eram aşa de obosit

de primăveri,

de trandafiri,

de tinereţe

şi de râs.”

( L.Blaga, Leagănul)

 

Epifora

Care constă în reluarea unui cuvânt la sfârșitul unei propoziții sau a unei propoziții la sfârșit de frază.

Ex.: În guvern se fură, în parlament se fură, în justiție se fură, până și din Biserică se fură.

 

 

Epimona

Constă în utilizarea în mod excesiv a conjuncțiilor coordonatoare.

Ex.: Fata asta este și inteligentă, și frumoasă, și harnică, și tot ce-ți poți dori.

 

Epitetul ( gr. epitheten = care e pus lângă)

Este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb,menit să exprime acele însuşiri ale obiectului care înfăţişează imaginea lui aşa cumse reflectă în simţirea şi fantezia scriitorului.

„ Epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un purtător de figuri de stil. Orice atribut, nume predcativ sau comlement circumstanţial de mod este numit epitet când conţine în acelaşi timp o metaforă, o metonimie, o sinecdocă, o hiperbolă, sau când face el însuşi să apară o asemenea figură. Dacă nu cuprinde aşa ceva, atunci el nu este un epitet.”[1]

Nu orice element determinant ( adjectiv sau adverb) este epitet. În situaţii ca cele din textele de mai jos determinarea este neutră din punct de vedere stilistic, fără să implice participarea imaginaţiei sau afectivităţii scriitorului.

Ex.: „ (…) şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi.”

( I.Creangă, Amintiri din copilărie)

„ Atâta obidă se abătu asupra lui, încât sub pleoapele închise închipuirea-i dădu buzna[…].”

( I.Teodoreanu, La Medeleni)

Dacă în cazul exemplului de mai sus reprodus din opera lui I.Teodoreanu, adjectivul „închise” ar fi înlocuit cu  altul, care să presupună o metaforă, cum ar fi „zăvorâte”, atunci termenul câştigă în expresivitate şi devine epitet.

Clasificare:

1. Din punct de vedere gramatical epitetele pot fi:

-          atributive( fluturi argintii);

-          adverbiale( cântă tainic).

1. După formă, epitetel sunt:

-          simple( „suspină molatic”);

-          duble(„ palida faţă de marmură”);

-          triple( „ Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe”.)

1. După sensul termenului epitet în raport cu cel regent:

-          epitet ornant( „ păianjeni de smarald”);

-          epitet metaforic( „ codri de aramă”);

-          epitet personificator( „ harnici unde”);

-          epitet hiperbolic( „ trunchii vecinici”; „ gigantică… cupolă”).

Epitetele au un important rol de plasticizare a imaginii artistice.

 

Eufemismul

Eufemismul – constă în îndulcirea unei expresii dure sau jignitoare, prin înlocuirea ei cu alta.

Ex.: și-a pierdut viața, în loc de a murit.

 

Gradația

Gradația – constă în trecerea treptată, crescândă sau descrescândă, de la o idee la alta și prin care se urmărește scoaterea în evidență a ideii sau nuanțarea exprimării.

Ex.: „Călăreții împlu câmpul și roiesc după un semn

Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn;

Pe copite iau în fuga fața negrului pământ,

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt;

Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,

Orizontu-ntunecându-1, vin săgeți de pretutindeni…           ”

(Scrisoarea III, M. Eminescu)

 

Hiperbatul

Hiperbatul este o inversare în topica normală prin care termenul asupra căruia se dorește atragerea atenției este plasat în final.

Ex.: „Cine până la ora aceasta nu știe despre ce vorba, va afla acum: discutam despre rolul Bisericii în stat.”

 

Hiperbola ( lat.hyperbole)

Figură de stil ce constă în exagerare, mărind sau micşorând, trăsăturile unei fiinţe, ale unui lucru, fenomen sau eveniment, pentru a-i impresiona pe cititori.

Ex.: „ Fierbeau văzduhurile şi cerurile, clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor şi pământul înfricoşat se cutremura nemernic până în cele mai din adânc temelii ale sale. ( C.Hogaş, Pe drumuri de munte).

Vorbirea zilnică este plină de hiperbole, orice pasiune violentă, orice sentiment viu se exprimă prin hiperbolizare. Condillac considera că hiperbola e potrivită să transcrie „ dezordinea unui spirit la care o mare pasiune exagerează totul.”

Ex: În balada cultă Paşa Hassan de George Cosbuc, prin hiperbolă se surprinde groaza halucinantă a paşei. Acesta îl vede pe neînfricatul domn ca pe un uriaş – imaginea hiperbolică realizându-se prin acumularea unor epitete (“salbatecul”, “crunte”, “gigantica”).

 

Imprecația

Imprecația – figură de stil prin care se exprimă, sub formă de blestem, dorința pedepsirii unei persoane.„

Ex.: „Te blestem sa te-mpuți pe picioare.

Să-ți crească măduva, bogată și largă,

Umflată-n sofale, mutată pe targă.

Să nu se cunoască de frunte piciorul,

Rotund ca dovleacul, gingaș ca urciorul.

Oriunde cu zgârciuri ghicești mădulare,

Să simți ca te arde puțin fiecare.”

(Blesteme, Tudor Arghezi)

 

Interogaţia retorică şi poetică ( lat.interrogatio = întrebare)

Figură de stil constând într-o întrebare sau un şir de întrebări adresate unui auditoriu din partea căruia nu se aşteaptă niciodată un răspuns, deoarece acesta este subînţeles.

Interogaţia dă mai multă intensitate sentimentelor poetului şi însufleţeşte discursul.

Ex.: „ Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni.

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni…”

( M.Eminescu, Scrisoarea III)

„ Iar noi? Noi, epigonii?…Simţiri reci, harfe zdrobite…

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate…”

( M.Eminescu, Epigonii)

Interogaţia insistentă, cu scopul de a pune în relief un sentiment, se mai numeşte şi apostrofă sau invocaţie retorică.

Ex.: „ Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca, punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei…?”

( M.Eminescu, Scrisoarea III)

 

Invectiva

Invectiva – Exprimarea violentă, apostrofă necruțătoare la adresa unei persoane etc.„

Ex.: „Prea v-ați arătat arama, sfâșiind aceasta țară,

Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,

Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!”

(Scrisoarea III, Mihai Eminescu)

 

Inversiunea( fr.inversion = răsturnarea ordinii, succesiunii)

Figură de stil care constă în schimbarea topicii obişnuite a cuvintelor în propoziţie sau frază, în scopul de a scoate în evidenţă nun obiect, o însuşire, o idee.

Tipul cel mai frecvent de inversine constă în antepunerea adjectivului faţă de substantiv sau, în general, a determinantului faţă de determinat.

Ex.: „ Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă.”

( V.Alecsandri, Iarna)

În poezie, inversiunea apare în primul rând ca mijloc de susţinere a rimei, a ritmlui.

Ex.: „ Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,

Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, albe…”

( M.Eminescu, Epigonii)

 

Invocaţia( lat.invocatio = rugă, chemare)

Reprezintă cererea de sprijin şi ruga poetului, pentru ca o divinitate, de obicei muza, să-i dezvăluie lucruri necunoscute.

Ex.: „ Muză! Ce lui Omir odinioară

Cântaşi Vatrahomiomahia,

Cântă şi mie, fii bunişoară,

Toate câte făcu ţigănia…”.

( I.B.Deleanu, Ţiganiada)

Invocaţia folosită pentru interpretarea unui personaj imaginat sau absent se numeşte invocaţie retorică.

Ex.: „ Unde eşti copilărie,

Cu pădurea ta, cu tot?”

( M.Eminescu, O, rămâi)

Ex: În versurile din finalul poeziei Scrisoarea III de Mihai Eminescu este invocat Vlad Ţepeş – simbol al spiritului justiţiar.

 

Metafora( gr. metaphora = transfer, deplasare)

Este figura de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al unui cuvânt la alt sens, prn intermediul unei comparaţii subînţelese.

„ Figurăde stil prin care se trece de la semnificaţia obişnuită a unui cuvânt sau a unei expresii la o altă semnificaţie pe care nu o poate avea decât în virtutea unei comparaţii subînţelese.”[2]

Realizarea unei metafore presupune transferul de la cuvântul-obiect la cuvântul-imagine „ pe baza unei analogii.”[3]

Ex.: „ Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă.”

( M.Eminescu, Melancolie)

Această metaforă presupune o comparaţie iniţială: luna ca o regină moartă a nopţii, comparaţie bazată p două similitudini:  paloarea astrului şi a unei fiinţe moarte, unicitatea lunii pe cerul nopţii şi prezenţa ei dominantă faţă de celelalte corpuri cereşti, însuşire care apare şi în alte poezii ale lui M.Eminescu:

„ Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci.”

( M.Eminescu, Scrisoarea I)

În cazul imaginii artistice din poezia Melancolie, comparaţia apare prescurtată, prin lipsa adverbului de comparaţie( cu valoare de prepoziţie) ca şi a termenului lună, în acest mod realizându-se concentrarea prin metaforă, care conferă o expresivitate sporită textului poetic. Contextul ne ajută să intuim primul termen al presupusei comparaţii chiar în absenţa lui, ceea ce demonstrează că, în înţelegerea metaforei, nu putem face abstracţie de suportul contextului.

Clasificarea metaforei:

1. Metafora personificatoare:

„ Bătrânul fluviu bate-n maluri

Luptând să rupă trupul gheţii

Sub care braţele-i sunt prinse.”

( D.Zamfirescu, Iarna pe Dunăre)

1. Metafora cosmologică:

„ Tu eşti o undă, eu sunt o zare,

Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,

Tu eşti o noapte, eu sunt o stea-

Iubita mea.”

( M.Eminescu, Replici)

1. Metafora unificatoare:

„ Plânsul amar al unei stele”

„ somnul mătăsos al lumii pline”

( Al. Philippide)

1. Metafore sinestezice:

„ A, negru corset catifelat de multe strălucitoare”

( A.Rimbaud)

1. Metafore plasticizante şi revelatoare:

-          plasticizante( porneşte de la apropierea unui fapt de altul dinlumea dată, trăită sau gândită):

„ Licuricii cu lămpaşe

Semne verzi sau spre oraşe

Pentr-un tren care va trece.”

( L.Blaga)

-          revelatoare( luminează ceva ascuns):

„ Soarele, lumina domnului,

Cade în mările somnului.”

„ Cenuşa îngerilor arşi în ceruri

Ne care fulguind pe umeri şi pe case.”

( L.Blaga)

 

Metonimie ( gr.metonymia =  înlocuirea unui nume cu un altul)

Figură de stil bazată pe contiguitate, constând în înlocuirea numelui unui obiect cu numele altuia cucare se află într-o relaţie logică.

În metonimie se substituie:

1. cauza prin efect:

„ – Ia, eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolul-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Şi gonind cântările;”

( M.Eminescu, Revedere)

Pentru cântările avem păsările.

1. efectul prin cauză:

„ Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium.”

( M.Eminescu, Scrisoarea III)

Armele şi buciumul sunt cauza zgomotului.

1. opera prin numele autorului:

În vorbirea curentă apare frecvent acest tip de metonimie în construcţii ca:

„ Am admirat un Grigorescu autentic.”( în loc de un tablou de Grigorescu).

1. conţinutul prin obiectul care îl conţine:

„ Eu la joc,

Mândra la joc,

Şi oala curge în foc.”    ( oala în loc de conţinutul ei)

1. produsul prin numele locului din care provine:

„ Am lucrat o faţă de masă de olandă.”

1. fenomenul psihic prin numele părţii corpului implicate:

„ Este un om cu cap.”( inteligent)

1. numele unui lucru prin simbolul lui:

„ Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.”

( M.Eminescu, Scrisoarea III)

( Semiluna ca simbol al Imperiului Otoman).

1. concretulprin abstract:

„ Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,

Nemernicia-n purpuri şi-n huzur.”

( W.Shakespeare, Sonetul LXVI)

( Nemernicia semnifică aici oamenii nemernici.)

 

Onomatopeea

Figură de stil care imită, prin elementele sonore ale unui cuvânt, anumite sunete din natură, în scopul de a da impresia de naturaleţe.

Ex.: „ Noi atunci am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! Cu o scurtătură în urma noastră.

( I. Creangă, Amintiri din copilărie)

 

Oximoronul( fr. oxymoron, lat. oxymoron)

Figură de stil ce constă în alăturarea a două noţiuni incmpatibile în limbajul uzual.

Ex.: „ …iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”

„ curat murdar”

( I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută)

 

Personificarea( fr. personnification)

„ Figurăde stil de esenţă metaforică şi care trebuie pusă în legătură cu vechile concepţii animiste, care constă în a atribui unui obiect inanimat sau unei abstracţiuni, calităţile, figura, sentimentele, limbajul, modul de a se comporta al unei persoane”[4]

Personificarea este o figură de stil des întâlnită în literatura populară, atât pentru a personifica fenomene, obiecte, cât şi pentru a crea personaje noi din lumea necuvântătoarelor şi chiar a inanimatelor( curajul, bunîtatea, zgârcenia).

Ex.: „ Primăvara, mama noastră,

Suflă bruma de pe coastă.”

Personificarea este folosită în fabule, basme, balade, dar şi în poeza lirică.

Ex.:  „ Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari[…]”

( V.Alecsandri, Dan, câpitan de plai)

 

Polisident

Enumerație în care elementele enunțului sunt legate prin conjuncții.

Ex.: Nici nu mai vrea să locuiască împreună cu părinții, nici singură nu vrea să stea.

 

 

Repetiţia ( lat.repetitio)

Figură de stil constând în folosirea de mai multe ori a aceluiaşi cuvânt sau a mai multor cuvinte, spre a întări o idee sau o impresie.

Ex.: „ Tremura lucrând

Lucra tremurând.”

( Monastirea Areşului)

„ Unii trăiesc ca să uite, alţii uită ca să poată trăi.”

( N.Iorga, Cugetări)

„ Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.”

( M.Eminescu, Dorinţa)

„ Copacii albi, copacii negri

Stau goi în parcul solitar;

Decor de doliu funerar…

Copacii albi, copacii negri.”

( G.Bacovia, Decor)

 

Simbolul( gr. symbolon = semn de recunoaştere)

Figură de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul unei imagini concrete, pe baza unei legături.

Termenul symbolon desemna, în limba greacă, un semn de recunoaştere pentru persoane între care există o anumită legătură, fiind un obiect care se rupea în două, fiecare dintre cele două persoane păstrând câte ojumătate ce exprimă legătura dintre ele.

Analogia pe care o exprimă un simbol poate fi convenţională, consacrată prin tradiţie, sau originală, rodul unei creaţii personale, aşa cum se întâmplă într-o operă literară. Pentru a explicita semnificaţiile unui simbol, putem apela la un dicţionar de simboluri. O interpretare nu este niciodată absolută, deoartece acelaşi simbol poate avea conotaţii diferite, malefice sau benefice, în funcţie de cultura în care apare, de contextul operei.

Multă vreme, simbolul a avut valoare ontologică şi religioasă. Mentalitatea arhaică a utilizat simbolul ca modalitate de a exprima lumea fizică( ex.:  miturile, legendele sunt creaţii ale gândirii simbolice). În Evul Mediu, simbolul revela misterele creştine( porumbelul, potirul, crucea, fecioara).

În literatură, simbolul a devenit tot mai mult o expresie a eului poetic, îndeosebi în poezia modernă, simbolistă.

Prin intermediul simbolului, eul poetic sugerează stări psihice de natură afectivă sau onirică, inefabile.

Ex.: Simboluri literare:

„ vultur” în creaţia poetică argheziană simbolizează divinitatea;

„ luceafărul”, în poemul eminescian Luceafărul.

 

Sincopa

Sincopa constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete în interiorul unor cuvinte.

Ex.: „dom’le, mulțim (în loc de mulțumim)”.

 

Sinecdoca ( gr. synecdoke =  cuprindere la un loc)

Figură de stil prin care întregul denumeşte partea, genul – specia şi invers. Este o figură de substituţie, generată de principiul alăturării.

În sinecdocă se substituie:

1. întregul prin parte:

„ Zvârli lui Hades suflete viteze, fără de număr.”

( Homer, Iliada)

Suflete în loc de oameni.

1. pluralul prin singular:

„ Bolliac cânta iobagul şi-a lui lanţuri de aramă.”

( M.Eminescu, Epigonii)

Iobagul în loc de iobagii.

1. obiectul prin materialul din care este confecţionat:

„ Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!”

( G.Coşbuc, Decebal cătră popor)

Fier în loc de sabie.

Tropul ( gr.tropos =  întorsătură, manieră de exprimare)

Figură de stil realizată la nivel semantic al textului, constând în analogia sau transferul de sens. Sinonim cu figură semantică.

Ex.: Tropi realizaţi prin analogie:  comparaţia ( înakt ca bradul) sau prin transfer: metafora ( zale argintie) şi metonimia ( am cumpărat un Van Gogh).

 

Bibliografie

 

1.Gh. Crăciun, – Introducere în teoria literaturii

2 .Coteanu, – Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, Bucureşti, 1982

3. Dicţionar de termeni literari, Ed. Academiei

4. Lucian Vasile Szabo, Libertate și comunicare în lumea presei. Principii, norme, reguli. Limbajul mass-media, Editura Amacord, Timișoara, 1999

5. Naomi Ionică, Concepte operaţionale pentru literatura română, editura Aula, 2001

 

[1] I.Coteanu – Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, Bucureşti, 1982, p.375